Extraordinar! Cred ca am reprins gustul plansului aici, de m-am intors asa curand. Ideea e ca am venit sa-ti fac o marturisire despre mine. Sa-ti spun ceva despre mine ce am aflat azi. AZI, da. Si mi-a dat o stare extraordinar de proasta, acum ca am aflat.
Deci,
Dupa tot ce am facut/invatat/patit in ultimii, sa zicem, 5 ani,
Dupa toate meciurile pe care le-am tufut eu,
Sau ei,
Sau amandoi,
Dupa toate discutiile interminabile,
Greseli repetate, din care aveam ocazia sa invat, dar am ales ocazia sa le repet,
Dupa ce dadeam sfaturi, imi exprimam pareri din presupusa experienta,
Aveam zambetul acela neimpresionat,
Si aveam impresia ca ar trebui sa se intample ceva uluitor ca sa-mi creeze amintiri noi mai tari decat cele pe care le am deja,
Dupa toate astea,
AZI,
Am ajuns la concluzia ca
Am nivelul emotional al unei adolescente.. de 14 ani, asa.
Ne emotioneaza, se pare, aceleasi chestii. Pe mine si pe fata asta de 14 ani. Chestii de tipul – priviri, si ezitari, si strangeri de mana. S-apai, nu c-ar fi asa de rau. Da’ sa iti dai seama de asta intr-o zi de aprilie douajcinci, cand ploua afara, tu esti subtire imbracata si cu piele de gaina de frig, cand miroase a asfalt cu picuri de apa, cand totul se intampla in 5 minute si iti transforma ziua intr-una total paralizata, cand te gandesti ca e imposibil, cand nu-ti explici ce dracu’ a fost aia, cand tu credeai ca n-ai nimic, cand cand cand.
”Ha.. ce sa spun despre MINE? Cum, de ce am scris cu majuscule? Pentru ca ..pot. Poti si tu sa vii, sa ma cunosti, sa te convingi. Sa vezi stilul ala care te va ameti in prima faza. Glume spuse cu superioritate, sunt convins ca femeilor le place. Stiu ca nu arat extraordinar si nu ma tem s-o recunosc intr-o pseudo-autoironie, dar imi place sa fiu contrazis pe tema asta. Oricum, sunt cum nu se poate mai convins de valoarea IQ-ului meu atestat Mensa, de stilul meu vestimentar avantgardist, de complexitatea mea ca om si mai ales ca barbat.
Ea? Ce sa zic, opt ani intre noi. Cred ca stie sa asculte, dar cateodata e prea plina de ea si locul ala din relatie e AL MEU. Mi se pare ca nu-mi recunoaste meritele si nu-mi gusta glumele la valoarea lor. Ei, e inca tanara. Dar n-ar strica o imblanzire totusi, nu-mi suna rau cand povesteam despre cum am fi noi sot si sotie, cu incaperea noastra cu vinuri vechi si carti de filosofie, cu multi bani amandoi ca doar vom avea aceeasi meserie. Imi placeau noptile alea, cu noi care vorbeam, cu ea care se inmuia si eu care ma modelam dupa dorintele ei. Eram mai putin reactiv si imi cam placea ..ea. Pana cand si-a dat seama, si s-a prefacut ca nu si-a dat seama. Pana cand n-am mai putut sa suport prefacatoria asta si am inceput sa-mi reiau pozitia de rege.. si ea nu s-a impacat bine cu ea. Ori ca mine, ori invata unde ii e locul.”
¬¬¬¬
”Eu imi cunosc asii din maneca. Nu mi-e teama sa spun cand imi place sau nu ceva, de asta am si schimbat trei facultati. Sunt un barbat matur, desi nu am trecut de varsta cristica. Sunt totusi modest, dar asta doar atunci cand imi pasa – e modul meu de a face impresie. Nu ma tem sa gust din placerile vietii. Tarie, sex, rock. Totusi, nu-mi plac glumele pe seama mea si ma ofuschez foarte usor. Un simt al umorului delicios e unul din putinele lucruri care imi lipseste ca sa fiu a catch. Vreau toata atentia doar pentru mine.
Ea e …cum ii spun mereu, frumoasa. E.. cum ii spun mereu, buna la suflet. O cunosc de prea mult timp ca sa-mi sterg pata care mi s-a pus pe ea. As suna-o noaptea cand beau, dar mi-e ca as fi prea libidinos. Oricum, glumeste mereu pe seama mea, dar nu ma supar. Cum ii spun si ei.. cred ca toata lumea o iubeste. Si eu as vrea s-o iubesc. Daca se poate pe la spate. ”
¬¬¬
”Eu sunt unic. Cu mine poti sa razi, sa plangi, sa povestesti, sa orice. Intr-un mod unic si plin de savoare. Nu-i de mirare ca am avut iubite de tot felul, savoarea asta e egala cu lipici la femei. Sunt un barbat usor de iubit. Dar, o, atat de usor de urat. Intr-o lume perfecta, as fi barbatul perfect. Pacat ca nu traim intr-o lume perfecta.
Don’soara? Cel mai important, are tate misto! Glumesc. N-as stii cat sa o laud aici, daca citeste? Cu mine, consider ca s-a purtat execrabil. Scorpie. Cred ca o cunosc bine, cel mai bine dintre toti, e o vulpe. Atatea suisuri si coborasuri intre noi incat am ajuns sa refuz femei doar pentru ca erau prea cuminti si prea fara ifose. Pe ea.. mi-o trebuie. Si cred ca-i si invers.”
¬¬¬
”Imi pare bine de cunostiinta. Ai niste ochi foarte profunzi. Eu? Lasa, hai sa vorbim despre tine. Insisti? Bine, eu sunt un om potrivit intr-un loc potrivit caruia ii lipseste doar o persoana potrivita. Cariera impecabila, bibliotecile citite sunt la locul lor. Si varsta e pe masura, dar arat inca bine. Si am cuvintele la mine. Si planurile la indemana, doar sa fie puse in aplicare. Cum zic eu, ‘doi copii, pac pac’. Am sarm. Si slabiciunile sunt ascunse adanc, ies la iveala doar dupa sapaturi PREA adanci. De asta am avut o suta de femei. Si totusi, am facut o data o greseala. N-o s-o fac din nou inainte sa ma asigur ca e femeia potrivita.
Ea? O stiu de mult, lasa-ma sa-mi amintesc anul. Defect profesional. Sa tot fie vreo cinci ani. Pe atunci era o fetita cu prea putine primaveri si la fel de putini centrimetri la fusta. Cine s-ar fi gandit c-o s-o reintalnesc peste ceva timp, cu primaverile inmultite. Diferenta de varsta e tot aia, dar ea e, cum altfel, alta. M-am entuziasmat peste masura, inainte sa-mi dau seama ca ea are scoala de facut si praguri de dat cu capul. Si sa-mi dau seama cum se impaca asta cu ce vreau eu, acum, cand nu mai am timp. La mine timpul nu e ca la ea. Si oricum, era destul de haotica. Acum lapte si miere, imediat rece – nu stiam ce reactie urmeaza sa aiba. Probabil tineretea.. Mi-ar placea sa o reintalnesc peste cativa ani, sunt curios de femeia care va deveni.”
¬¬¬
”Sunt un tip ok, cred. Nu prea stiu. Zi-mi tu, cum ti se pare ca sunt. Mai am timp sa-mi dau seama. Nu stiu daca m-as putea numi inca barbat, nu sunt sigur. Fizic, sigur, dar in rest.. Mi-ar placea sa reusesc pe toate planurile. Sa nu fiu plictisitor sau placid. Nu sunt, asa-i? Am gusturi bune. La mancare si muzica, in niciun caz la femei. Sa ziceam doar ca mai am timp sa ma cizelez. Ma prind repede, totusi, si nu multi fac asta. Me smarty.
ce sa-ti zic despre ea, nu stiu. Ma intreb uneori dupa o discutie, de ce vorbesc cu ea. Am crezut multe lucruri despre ea, dar mi le tot schimb. Inca incerc sa o cunosc. Cateodata nu stiu ce sa cred. Imi da impresia ca ar avea asteptari de la mine, dar cred totusi ca e doar o impresie. M-ar putea ajuta cineva?”
O sa vin si-o sa ma laud cu viata mea echilibrata si nici macar n-o sa-mi cer scuze [eternului timp care trece] ca nu m-am mai plans aici de mult.
Fii atent,
Mi-ar placea sa intru aici si sa postez rapid si cu nerabdare o bomba, ma marit, plec in Coreea de Nord, sunt insarcinata in 26 de saptamani, mi-am gasit jumatatea la coada la hypermarket, mi-am gasit specialitatea visurilor, particip la Romanii au talent, nu stiu.
Dar nu, nu-i cazul azi cel putin. Asta-i inca un post ca o urma a unei zile care nu a lasat in urma alte urme.
Si era doar o constatare asa, ca stii, nu prea vreau sa plec de acasa maine. Nu-i ca si cand as avea de ales. Sau nu-i situatia in care plec si la Cluj se intampla ceva nedorit/unpleasant. Nu, doar ca-mi place mie mult acasa la noi.
A, si asta, ca imbatranesc. In doua saptamani o sa am varsta aia (la care mi se parea atunci cand aveam 14 ani c-o sa fiu) mare. La care buna avea doi copii. La care mama a inceput sa se intretina singura. La care fetele de la Burlacul sau alte emisiuni au sub nume, la ocupatie, ”Administrator firma reparatii masini”, ”Consilier prezidential”, ”Manager PR”. Si vorba colegei mele de camera Diana, noi avem zile cand mergem cu ghiozdanul la scoala. Na, ceva la care sa te gandesti astea doua saptamani cate mai sunt pana la ziua ta, ca sa nu fi si tu prea plina de seninatate.
Fără introducere, că treaba asta cu specialitățile îi una în care nu prea te introduce nimeni. Poate doar dacă ai tu vreo problemă medicală pe undeva înainte de-a începe școala de medicină. Altfel oamenii te bombardează cu întrebarea asta când și pe unde pot încă din prima zi a anului întâi, corectându-te dacă tu alegi ceva care ei consideră că nu te-ar îmbrăca chiar bine sau dacă vrei ceva care sună cam nefolositor pentru ei; sau dacă ei văd specialitatea într-un fel, cum ei sunt siguri că tu nu ești; sau dacă ei cred că nu e bănos; sau dacă nu-ți poți face cabinet particular; sau dacă stai multe ore în picioare; sau dacă e sângeroasă – prea murdar; sau dacă ai legături cu poliția – prea riscant; sau dacă. Înnebunești, serios, nu înainte de a-ți fi dat ochii peste cap de douămiipatrusutecinze’șapte de ori. De ce?
Pentru că alesul unei specialități din anul întâi e egalul verbului a te hazarda. Toată lumea râde de bobocei că toți se vor chirurgi. Sau medicină legală, c-au văzut drG. Interniști, ironici ca Dr. House. O să-mi găsesc drumul chiar dacă-s messed up, ca Meredith Grey.
Știi că dacă te uiți cu atenție la un doctor-to-be, îți poți imagina ce-l vezi și ce nu? Serios.
Și apoi îi întrebi ce vor. Întrebarea fatidică, știi tu.
Vor răspunde ceva, unii hotărâți, alții între ele, alții îți vor spune ce nu vor. Asta ultima mai rar, doar pe mine m-am întâlnit cu opțiunea asta.
Și dacă tot îi al meu să scriu ce vreau în el locul ăsta, hai să-ți și zic, poa’ faci să-mi înghit cuvintele peste câțiva ani, când vin la tine pentru-o cafea după rezi.
Nu vreau pediatrie. Și când spun chestia asta ochii se măresc, buzele se strâng și se întreabă pe un ton jos, ușor acuzator - de ce?. Pentru că! Pentru că mi se strânge sufletul când văd câte un copil bolnav prin spitalele prin care ajungem. Și nu că se strânge, dar dacă-l mai aud și vorbind și părinții răspunzându-i pe tonul acela tolerant care inspiră milă până la cer, mă strânge pielea de pe lângă ochi și-mi vine să plâng. Și asta ți-o scrie cineva care și-a mâncat șandvișurile un an de zile lângă un cadavru de două ori pe săptămână, care a mers la autopsii de bună voie, care consolează și nu plânge și a ascultat pacienți bolnavi povestind lucruri personale și a rămas ok. Dar nu copii, nu copii.
Nu vreau oncologie. Pentru că vreau să-i ajut să se vindece, înțelegi? Pentru că sunt eu destul de dark & twisted, n-aș putea să-mi duc existența într-o lume fără speranță. Știu că acum este speranță, că medicina avansează, dar ca și pentru pedi și aici consider că trebuie să ai ceva special pentru asta. Un ceva, un asterix lângă existența ta.
Nu vreau dermatologie. Interesant. Majoritatea asistelor noastre, aranjate și glamorous, sunt derma. Derma asta a ajuns un adjectiv. Ce derma ești azi!Și de ce? Riscuri mici, prețuri mari. Măi da’ ce plăcere să vii la muncă și să dai zi de zi cu ochii în boli de piele? Io n-o găsesc.
Nu vreau medicină de laborator. Dați-mi oameni, nu eprubete. Sau cel puțin nu permanent. Nici asta, nici cercetare nu prea cred.
Nu vreau neurochirurgie, neurologie sau psihiatrie. Aici o să-mi iau porția de huiduieli de pe baricadele susținătorilor, așa că o să încep prin a spune cât admir oamenii care le vor face. Serios. Two of my best friends will. Three, in fact. De ce nu? Nu mă atrage sistemul nervos într-un mod primordial, și nu, no, bine?
Nu cred că urologie. Pen’ că n-ar fi prea în regulă să-mi dispară emoția de a vedea penisuri din cauza obișnuinței. Ha, nu, glumesc. Pentru că nu mi se pare fascinant și cred că m-aș plictisi.
Nu medicina muncii. Asta-i hârțogăraie după un birou și nu fac 9 ani de școală ca să nu fiu extraordinară, măcar de câteva ori. Tot respectul totuși.
Nu medicină de familie. DAR. Un nu mult mai timid decât înainte să fac practica de vară la medicul de familie. Aveam impresia că femeia e un fel de dispecer, care trimite la specialist mai toate problemele. Ei bine, nu! Ea rezolvă 95% din cazuri în cabinet. Le-ar rezolva cred, și pe restul, dacă pacienții n-ar cere expres trimitere la specialist. Dar știi de ce nu aș vrea? Pentru că e prea generalist. Multe, multe hârtii și acolo. Și aș vrea să pot învăța ceva foarte bine, nu din multe câte puțin.
Ce ciudat, că mă apuc rar de scris, da’ când mă apuc nu te-aș mai lăsa. De saptamana viitoare începe sesiunea, văd că tot în perioade de-astea mă apucă fugă degetelor pe taste.
Cred că mă logoreizez pe subiecte d’astea ca să nu o fac pe d’alea care mă rod de fapt.
Mi se pare că mă învârt într-un cimitir, mă rotesc în cerc printre crucile mai înalte sau mai joase, mai noi sau pline de plante agățătoare și rugini, că mă duc lângă fiecare și citesc datele nașterii și morții, că retrăiesc periodic – și mult prea des – momentele îngropăciunii, că mă arunc lângă ele în genunchi sau le privesc în jos din picioare, de pe tocuri. Așa mă simt, și nu-i momentul să mă consume altceva decât histologia, anatomia, fiziologia, biochimia și microbiologia, dacă mă-nțelegi. .
Am senzatia asta de cateva zile. De nebunie, de nevoia de a-mi provoca reactii, de a provoca reactii, de inca un pas fara plasa de siguranta. E interesanta. Sigur, mult mai benefica neuronilor mei decat opusul, teama. Nu stiu daca mult mai benefica mie in general, ca si plasa aia de siguranta isi avea rolul ei.
Nu prea am chef de vorba, doar treceam pe aici sa te salut si sa te anunt de mood-swing-urile mele.
Salut. Long time no see.
De fiecare data cand intru aici, imi dau seama cat de putin si ce parte gresita din ceea ce sunt eu ca om sunt in stare sa exprim in scris.
Postez in medie o data la o saptamana, doua, trei cateodata, si in postul ala exprim fix ceea ce cam exact atat din existenta mea ia. Nu intelegi. De exemplu eu sunt intr-un fel, toata ziua. Si cinci minute, la sfarsit sa zicem, ma curpinde o stare ciudata sau tampita sau melancolica, si FIX ATUNCI vin aici si scriu, cred ca-mi imaginez c-o sa scap mai repede de ea, nu stiu.
Fii atent. Eu sunt medicina toata ziua. Asta fac, si inspre deosebire de anul unu, cand nu aveam un deosebit drag, acum chiar imi place! Acum citesc carti de specialitate din placere, imi fac planuri cum sa mai fur cate un weekend la Alba ca sa merg in spital, imi place ce invat si ma felicit aproape zilnic cum a putut copiluta din clasa a 11a sa-si nimereasca atat de bine o profesie draga. Ma mai apuca spumele pe ea, ca si pe un prieten drag, cand n-am timp sa merg la un concert sau la un spectacol, sau sa fac ceva care se suprapune cu ea – dar evit asta si le fac. Pe amandoua. Evident, daca le fac pe amandoua, nu mai am timp de nimic altceva, asa ca singurele mele contacte cu cei de care ma miorlaiam incat dadeam impresia ca nu mai am alta ocupatie pe lume, sunt telefonul si intalnirile ocazionale la baie sau la spalat de vase cu tipul dragut de pe palierul nostru.
A, si ma plimb. Ascult muzica si ma plimb. Ador cand pot sa o fac singura, pentru ca daca nu sunt singura nu mai pot asculta muzica. Sau ma plimb cu oameni incredibili. Si povestim lucruri simple si incredibile. Stiu ca sunt cam surescitata despre ceea ce inseamna viata mea, da’ e frumoasa, stii?
Sunt cam straina de minele care eram luna trecuta, acum doua, acum trei luni. Sigur, straina de minele care eram anul trecut, si imi imaginez cum as reactiona la lucruri care mi s-au intamplat in liceu si m-au prins cu garda jos. Sunt familiara la acum, si sigur luna viitoare voi fi straina (sper foarte nuantat si intr-o nuanta apropiata) de ceea ce sunt azi. Cam asta-i, vroiam sa-ti zic.
O sa-ti povestesc ce fac mai des. Nu-i o promisiune, dar o sa vin daca am timp.
Multumesc ca m-ai ascultat iar.
